...sa pasim secventional spre nemurire...

      Si daca am fi nemuritori oare cum ar fi?
  Sunt sigur ca foarte multi oameni de pe planeta asta si-au pus intrebarea asta, macar o data in viata...si fiecare isi imagineaza felurite vieti traite fara acel moment cand doamna cu coasa va veni si ne va lua ceea ce se numeste v...i...a...t...a. Multi cand se gandesc sa devina nemuritori, ( ce subiect mi-am ales si eu de duminica dimineata cand e popa in biserica :) se gandesc sa duca o viata in care sa fie de cele mai multe ori, daca nu chiar de toate datile, vesnic tanar, sa fie la o varsta in care ei sau ele se simt cei/ cele mai frumosi/ase fizic, incat zic "Pai. ce rost are sa fiu nemuritor si "putred fizic", nu?". Da, asa e, astfel dupa ce avem ca prim element al nemuririi in randul frumusetii fizice urmeaza sa ne dorim si bani multi nu, pentru ca am observat ca lumea cand isi imagineaza nemurirea, isi imagineaza ca fiecare persoana ce devine nemuritoare devine un fel de buricul pamantului, dar nu e chiar asa, pentru ca nimeni si nimic nu-ti garanteaza ca vei avea o viata fericita pana la adanci sa zicem...tinereti, nu-i asa? Deci, ar aparea multe si diverse probleme, dar lasa ca important e ca suntem tineri si odata si odata vom da si noi "lovitura" in viata asta cu mai multe vieti pisicoase sau motanesti. Dar ia ganditi-va la creierul nostru, la mintea noastra, cate ar trebui sa duca in "spinare", cate bucurii si nefericiri am avea la "mansarda", deci stresul ar fi inzecit, insutit si inmiit fata de o viata simpla de acum, pentru ca nemurirea ar face ca aceste vieti care le ducem acuma sa fie simple zic eu. Nu mai zic, legat de persoanele dragi noua, care mai devreme sau mai tarziu le-am vedea ca dau noroc sau merg la un "tenis de camp" cu doamna cu coasa, unde mereu mingea e in terenul ei, unde mereu ea castiga, dar spre bucuria noastra, a celor nemuritori, nu mai e valabil si in cazul nostru. Dar cei dragi, se duc si mari vor fi vaile noastre de lacrimi, obrajii nostri vor cunoaste multe fluvii ale plangerii, "umezeli" ce ne vor durea, pentru ca ei sau ele vor pleca in alta lumea, iar noi vom ramane aici, fara nicio persoana draga noua din momentul in care "am luat" hotararea de a deveni nemuritori, ori cine ne-a facut asa, oferindu-ne o licoare, o potiune ce ne-a transformat asa, facand din noi la momentul disparitiei celor dragi niste "vanatori" daca pot sa zic asa de persoane dragi care sa ne tina companie in tumultoasa, lunga si infinita noastra viata interminabila. Dar oare le vom spune celor din jur ca noi suntem nemuritori? Stau si recitesc si am scris si vad ca de fapt am enumerat numai chestii negative legat de nemurire, dar trebuie sa fie si chestii pozitive, sau nu exista asa ceva? Hmmm, sa fie nemurirea un calvar pe care nu ni l-am putea asuma? Sa se transforme nemurirea intr-un final intr-o dorinta arzatoare de a redeveni muritori? La chestiile pozitive va las pe voi sa le descoperiti, meditand poate dupa acet articol, care ma duce cu gandul la filmul "Interviu cu un vampir", si acuma voi, cititorii in mintea voastra poate ziceti "Oare o innebunit Adrian? Oare vrea sa devina sau este vampir? Oare vrea nemurire?:)"
   Revin la stadiul de muritor, ca pana la urma asta e viata care o am acum, buna, rea, ii multumesc lui DUMNEZEU si mamei mele ca mi-a daruit-o, si inchei dupa acest periplu prin viata vesnica, urandu-va o duminica placuta si...aveti grija ce va doriti...